În 1727 pe acest amplasament se afla o cazarmă, denumită apoi Casa Administraţiei Camerale, în care în anul 1752 locuia şi episcopul catolic. Fiind construită înainte de trasarea noului sistem rectangular de străzi, această clădire parter era „rotită” faţă de reţeaua străzilor din cetate. Între 1754 – 1758 s-a mai adăugat şi Depozitul de Făină al cetăţii.
Între anii 1855 – 1860 se construieşte Palatul Dicasterial, în stil romantic, cu elemente de Renaştere Toscană (florentină). Se utilizează elemente de limbaj arhitectural utilizate şi la Palazzo Strozzi şi la Palazzo Pitti din Florenţa.
Tipic pentru edificiile realizate după 1849 este faptul că ele au trei până la patru niveluri, depăşind cu mult, ca dimensiuni, ţesutul urban de croială mai măruntă din restul cartierului Cetate. Prin proporţiile şi dimensiunile sale uriaşe, ea oglindeşte statul neoabsolutist, instaurat după înfrângerea Revoluţiei.
În 1860, când edificiul a fost terminat, s-a desfiinţat „Land-ul”, Banatul fiind alipit din nou Ungariei. Timişoara nu mai era capitală de „Land”, ci doar capitală de judeţ – şi deci nu mai avea nevoie de sediu pentru guvern.
Astăzi clădirea, care are peste 300 de încăperi dispuse în jurul a trei curţi interioare, adăposteşte instituţii de justiţie.
Timişorenii obişnuiau să spună despre această clădire ca „are câte o fereastră pentru fiecare zi din an”. În realitate Palatul Dicasterial are peste 400 de ferestre.