Adresă

Timişoara Cetate

Denumiri istorice

Str. Franz Josef  (Ferenc József út), str. Regele Ferdinand, bd. 30 Decembrie, Piaţa Victoriei .

Datare şi evoluţie spaţială

În 1744 – 1745, prin construirea cazărmii Porţii Petrovaradinului, începe să se contureze o „piaţetă de alarmă” între cazarmă şi piaţă. Restul suprafeţei pieţei actuale era ocupat de poarta amintită, constituind un element al inelului I de fortificare, şi de şanţurile şi lucrările de fortificare formând inelul II şi III al fortificaţiilor, terminate complet până în anul 1761.

În 1870, în speranţa că se va obţine decizia de „defortificare” a cetăţii (de anulare a caracterului de fortăreaţă militară), se proiectase o mică piaţetă circulară aproximativ pe terenul pieţei de astăzi.

Abia după decizia defortificării din 1892 s-a întocmit de către arh. Ludwig von Ybl un „Plan General de Dezvoltare a Oraşului” 1893 – 1895, în care se prevedea constituirea unui bulevard larg, având aproximativ dimensiunile pieţei actuale.

Proiectele ulterioare nu au modificat esenţial dimensiunile pieţei, ci doar detaliile.  Uneori s-a prevăzut o alveolă în partea de est a pieţei.

În 1899 s-a început demolarea fortificaţiilor.

La 29.08.1910 s-a eliberat autorizaţia pentru a se construi prima clădire flancând actuala piaţă, Palatul Lloyd. În ritm rapid s-au construit şi celelalte clădiri ale frontului de vest al pieţei până în anul 1913. Înainte de primul război mondial, pe latura de est nu fost construit decât impunătorul Palatul Löffler.

A urmat apoi Camera de Comerţ şi Industrie (arh. László Székely), racordată la reţeua de apă la 13.03.1925 şi la canalizare la 17.11.1925.

Prin construirea Catedralei Ortodoxe Române 1936 – 1946 s-a închis spaţiul spre sud.

În 1963 s-au realizat blocurile „moderne” de locuit, care închid frontul de sud-est al pieţei.

Abia atunci frontul acesta al  pieţei  a fost complet construit şi Piaţa Victoriei a devenit un spaţiu urban închis.

Stil arhitectural

Eclectic istoricist (faţadele laterale ale teatrului), stilul anilor 1900 – curentul szeceszió, stil eclectic interbelic (Camera de Comerţ şi Industrie), stil neoromânesc – moldovenesc (Catedrala), stil modern – curentul fascist (Opera), stilul modern al anilor 1960.

Spaţial, piaţa se întinde astăzi  între Catedrala Ortodoxă Română şi clădirea Operei.

Deşi executate aproximativ în aceeaşi perioadă, între cele două dominante ale ansamblului, aparţinând unor formulări plastice diametral opuse, se realizează o fericită tensiune estetică. Verticalităţii virile a edificiul de cult i se opune forma unduită, feminină, a marelui arc de triumf.

În opoziţie cu stabilitatea masivă,  minerală a zonei din jurul Operei, spaţiul marcat de silueta verticală a catedralei se deschide spre sud-vest, către zona vegetală a parcurilor din  lungul canalului Bega.

Aspecte de unicitate

Piaţa Victoriei, cea mai nouă dintre pieţele cartierului Cetate, este locul în care, la 20 decembrie 1989, Timişoara a fost proclamată primul oraş liber din România marcând începutul victoriei în  revoluţia împotriva dictaturii comuniste.

Rapiditatea cu care acest spaţiu a devenit punctul principal, polarizator al centrului oraşului este surprinzătoare. Este produsul avântului economic dar şi cultural deosebit luat de burghezia timişoreană în anii premergători primului război mondial.

Surprinzător este şi faptul că prin această evoluţie a fost rapid surclasată, ca importanţă, Piaţa Unirii. Iar aceasta deşi elementul central al pieţei nu era o biserică (căci catedrala ortodoxă nu apăruse încă în peisaj) ci o instituţie de cultură – teatrul. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX nu a avut loc doar dezvoltarea edilitară fără precedent a oraşului, ci şi demilitarizarea, concomitent cu emanciparea burgheziei liberale.